Ganduri Verzi

Revizorul

2010-05-14T05:00:00.000-07:00

Despre Malaele sunt multe de spus si totodata nimic, pentru ca talentul vorbeste de la sine. Credeam ca "Puricele", "Mascariciul" si "Scapino" nu pot fi egalate, asta pana seara trecuta, cand Horatiu a demonstrat inca o data ca frumosul izvoraste din interiorul nostru, ca arta tine de esente. Piesa "Revizorul" a fost, fara indoiala, una dintre cele mai savuroase comedii jucate la "Elvira" de-a lungul timpului, starnind la final o "avalansa" de aplauze ce a durat nu mai putin de un sfert de ceas. E ceva si cu radacinile astea...cu acel "acasa"...

Block Bach

2010-05-08T01:59:00.000-07:00

Sa aplauzi pana uiti de tine...
Aseara i-am vazut pe Razvan Mazilu, Monica Petrica, Coca Bloos si CRBL intr-un spectacol de exceptie, asa cum ne-a obisnuit Teatrul Odeon. Block Bach reprezinta, in acest sens, oportunitatea de a evada din cotidian. Decorul simplu, dar nu simplist, personajele ce ilustreaza categorii sociale diferite, muzica divina a lui Bach si multe alte simboluri reprezinta tipatul disperat al constiintei. Doar de ne-am intoarce privirea spre noi insine...

De ce astazi si nu maine?

2010-05-06T10:28:00.001-07:00

2010-05-06T04:36:00.003-07:00

Olimpiada Nationala de Filosofie-2010

2010-04-12T10:27:00.000-07:00

Auzisem vorbindu-se despre filosofie. Stiam ca o sa-mi placa atunci cand va veni timpul...Numai ca atunci cand acest lucru s-a intamplat, a devenit mai mult decat o pasiune, s-a transformat intr-un modus vivendi. O iubeam pe doamna Veltan pentru ca ma incuraja, pentru ca ma contrazicea si pentru ca se implica. Pe 7 aprilie a debutat etapa nationala a Olimpiadei de Filosofie care s-a tinut la Piatra Neamt. Ma simteam pregatita. Kant, Rachels, Terre...dreptul la viata, eutanasia activa, manipularile genetice- etica aplicata. Popper si Aristotel- sensul cunoasterii.
Nopti nedormite, melodii inventate, garduri sarite, tipete cauzatoare de probleme...si un profesor care ne lua apararea sunt doar cateva dintre elementele ce au transfomat aceasta experienta intr-o amintire indelebila.

Pe 10 aprilie s-au afisat rezultatele. Noi ( psihologia, economia, sociologia si filosofia) priveam de la primul etaj al pizzeriei de vis-a-vis cum sute de elevi se ingramadeau sa vada notele obtinute. Ne-am dat mainile si ne rugam cu voce ridicata, spre uimirea si amuzamentul celorlalti clienti. Telefonul suna. Sorin, profesorul insotitor, ne spune rezultatele...Luasem 8.20- mentiune. Probabil a fost una dintre cele mai mari dezamagiri de pana atunci. Speram totusi sa obtin si un premiu pentru originalitate/creativitate. Nu s-a intamplat.
Cand m-am intors in Tg-Jiu am descoperit ca sunt o straina, ca "acasa" nu e de fapt acasa, ca oamenii din jurul meu sunt altii, ca timpul curge inexorabil, ca sunt atemporala. Nu am mai fost la scoala de saptamani bune. Am citit tot anul filosofie si peste 2 luni dau bacu'. Am eu timp sa invat...dupa ce termin Cioran, Noica, Nietzsche, Ricoeur si alte cateva carti ce asteapta pe birou. Tristetea asta imi umple sufletul. Cred ca am gasit notiunea fericirii.

Despre libertate.

2010-03-18T10:20:00.000-07:00

Cand eram doar un copil, nu aveam nevoie de nimic. Nu imi pasa de rochiile sau de bijuteriile primite de la prietenele cochete ale mamei. Nu dadeam doi bani pe nimic in afara de cartile citite pe scarile blocului in care locuiam. Faceam scenarii de filme pe care le jucam in fata celorlati copii. Aveam o gramada de visuri, dar as fi renuntat la toate pentru acel Vis inefabil, care nu avea legatura cu lumea aceasta.

Oamenii sunt liberi doar la inceput.

Ministerul Adolescentei

2010-03-04T10:40:00.000-08:00

Ce faci duminica dimineata? Daca nu ai un program, iti facem noi unul. Asculta si tu Ministerul Adolescentei incepand cu ora 9 si distreaza-te in incercarea de a gasi solutii la probelemele tinerilor! Numai la Radio Targu-Jiu ;). http://www.radiotargujiu.ro/

Am fost acolo...

2010-02-27T01:42:00.000-08:00

Câteva cuvinte despre mine?

Urăsc ignoranţa, gravitaţia şi timpurile în care m-am născut la fel de mult cum iubesc numerele impare, filosofia şi cuvintele.

Zilele trecute priveam la televizor o ştire care mi-a atras atenţia: „Colegiul Naţional Tudor Vladimirescu a deschis în amfiteatrul liceului seria manifestărilor dedicate sărbătoririi a 120 de ani de la înfiinţarea sa”. Îmi amintesc...au venit foarte mulţi oameni, începând de la elevii claselor a IX-a, până la foştii profesori ai acestui liceu. Primii s-au aşezat pe un rând, cei din urmă pe celălalt. Eram şi eu acolo, între două lumi care nu-mi aparţineau, privind cu deznădejde chipul mulţimii în aşteptare. Am vorbit despre oameni, oameni care făceau, nu care se prefăceau că fac, despre timp şi despre educaţie. Aş fi avut, totuşi, o întrebare: „Este şcoala de astăzi mai bună decât cea de ieri?” Am tăcut. Răspunsul l-am ştiut din totdeauna. Când am terminat de vorbit, lumea a început să aplaude. Nu am înţeles de ce. Nu ţinusem un monolog, cu atât mai puţin o reprezentaţie teatrală.Vorbisem doar despre ceva în care cred cu adevărat: C.N.T.V.

În ziua aceea am descoperit că dincolo de un costum, o cravată şi o funcţie, suntem la fel cu toţii: simpli elevi ai vieţii. Am ascultat cu atenţie părerile „oamenilor mari”(după cum îmi place să-i numesc), având un singur reproş la adresa dumnealor: Prea mult formalism! Sau poate că eu nu mă pot adapta standardelor societăţii în care trăiesc. O doamnă din primul rând, fostă profesoară în acest liceu, îmi arată o fotografie alb-negru a instituţiei în care muncise de-a lungul câtorva decenii. Mi-am reamintit atunci că am iubit acest colegiu încă dinainte de a-i trece pragul. Cineva vorbeşte despre eternitate. N-a văzut-o niciodată, dar crede în ea.

25 februarie este ziua în care am văzut lacrimi izvorâte din suflet. Peste ani, mă voi întoarce în liceul care m-a învăţat ca valoarea nu stă în materie, ci în spirit. Într-un târziu, zgomotul paşilor celor care părăseau amfiteatrul, mă trezea la realitate. Printre îmbrăţişări, o fostă profesoară îmi spune să nu mă abat de la această cale, cea a cultivării spiritului. Îmi amintesc de Noica şi de clasificarea sa: există cai de tracţiune, de circ şi de cursă lungă. Sala se golise. Am privit încă o dată scena de mici dimenisiuni şi treptele ce duceau sprea ea, înainte de a închide uşa.

Încă mai cred că oamenii nu se pot înălţa din cauza gravitaţiei.

De doua ori pe an

2010-01-30T04:43:00.000-08:00

Mi se reproseaza ca sunt dezordonata. Foarte dezordonata. In viata mea toate sunt imprastiate, incepand cu lucrurile si sfarsind cu gandurile, sentimentele, cu mine. Da, poate acesta este singurul inconvenient...in dezordinea mea, reusesc sa gasesc orice, mai putin pe mine. Nici nu stiu daca azi este inca ianuarie sau inceputul lui februarie, daca mi-e sete sau foame, dar stiu ca mi-as fi dorit sa fiu altfel. De doua ori pe an il urasc pe Cioran si pe mine. De doua ori pe an ii urasc pe toti, pentru ca nu ma ajuta. Ma doare fiecare os ca si cum ar fi rupt, ma dor toti muschii, ma doare capul, simt cum creierul mi se scurge in abisurile fiintei, ma dor ochii, ma dor aripile. In insomniile mele imi amintesc chipurile tuturor celor pe care nu i-am cunoscut. Ma gandesc la Avangardism, la Edith Piaf, "Pride and Prejudice", "Le fabuleux destin d'Amelie Poulain", Napoleon, Marylin Monroe, modernizare, Schumacher, cartofi prajiti, Elie Saab, Holocaust, Eurovision, moarte, teatru, sutiene, Patapievici, "Lacrimi si sfinti", doamna Veltan, cenaclu, lumini, franceza, paine, Amsterdam, filosofie, cluburi, manusi, Dumnezeu. Mi-e greata. Mai greata decat lui Sartre. Ma doare ceva in interior. Unii ii spun suflet. Noica ar zice, probabil, ca sufar de todetita. De doua ori pe an urasc termenul "Acedia".

Astazi, intre ieri si maine

2010-01-11T10:13:00.000-08:00

Moto: „Ars longa, vita brevis...”

Sunt oameni pe care îi cunoşti după mers, oameni al căror zâmbet spune mai multe decât un milion de cuvinte, oameni ce vorbesc prin felul în care îşi trec mâinile prin păr sau îşi aşează ochelarii pe birou. Însă toţi oamenii pot fi recunoscuţi după privire. Ceea ce mă întristează este că de fiecare dată când merg pe stradă, observ aceeaşi expresie pe toate chipurile, care trădează spiritele vândute mirajului modernităţii. Poate că sunt o idealistă, poate că nu sunt nimic altceva decât o inadaptată a societăţii actuale, însă nu pot să nu mă întreb: spre ce abis se îndreaptă grăbiţi toţi aceşti oameni? De acord, să preamărim ştiinţa, să preamărim progresul, dar să nu uităm că „universul nu se îndreaptă spre formulă, ci spre poezie”(Schopenhauer).
Ce îmi displace la români este tendinţa de a-şi nega trecutul, de a nu pune preţ pe moştenirea culturală lăsată de înaintaşi. Ceea ce nu am înţeles noi este că modernitatea nu se poate clădi fără o bază. Superficialitatea ne-a pătruns până în măduva oaselor, ne lăudăm cu Eminescu, dar uităm de el atunci când vine vorba de un concert TH, recităm cu patos „La steaua” sau „Odă în metru antic”, fără a înţelege de fapt profunzimea liricii eminesciene. Ne place Eminescu, este fără îndoială cel mai mare poet al neamului nostru (doar aşa am auzit încă din copilărie), păcat că ştim atât de puţine despre el, dar şi mai păcat este că nu facem nimic în această privinţă. Am reuşit să disting până acum trei categorii de oameni: cei care îl caută pe Eminescu în cărţile de critică literară, cei care încearcă să îl descopere în mediul înconjurător, dar nu în ultimul rând, cei care îl găsesc în ei înşişi. Elevii realizează eseuri ce abundă în neologisme al căror înţeles nici ei nu îl mai ştiu, trebuie să decidă dacă să copieze mai multe citate din Călinescu sau din Manolescu, încearcă să se inspire din natură, dar prea puţini îşi exprimă opinia personală. Sau poate că elevii din zilele noastre nu mai au o părere.
Pornind de la afirmaţia lui Sartre: „atunci când vrei să înţelegi un lucru te aşezi în faţa lui singur, fără ajutor, căci tot trecutul nu-i de niciun folos”, m-am întrebat cu ceva timp în urmă de ce îmi place lirica eminesciană? Astfel am descoperit că dincolo de rime, dincolo de metafore, dincolo de teme şi motive poetice, există un strop de substanţă metafizică ce îţi înalţă sufletul până în acel loc în care materia se descompune sub greutatea ideilor, acel loc în care Luceafărul străluceşte „nemuritor şi rece”. Eminescu nu şi-a câştigat contemporaneitatea cu fiecare veac per accidens, ci prin universalitatea temelor abordate. Iubirea, de pildă, este esenţa existenţei umane, iar „sensibilitatea este esenţa omului”( Feuerbach). Dar cum nimeni nu este perfect, nici Eminescu nu se putea abate de la regulă, inspirându-se astfel din textele romanticilor germani, precum Heine, Novalis, etc. Trebuie să recunoaştem, însă, că talentul pe care i l-au hărăzit Nornele, pare să contribuie, prima facie, la realizarea unor versuri uşor abordabile de către majoritatea oamenilor, însă care ascund sub această mască sentimente impresionante prin complexitatea de care dau dovadă.
În opinia mea, Eminescu este Eminescu pentru că scrie simplu, dar nu simplist, pentru că scrie pentru a exprima şi nu realizează simple mimesis-uri, dar nu în ultimul rând pentru că vorbeşte în poeziile sale despre tristeţea ce zace tacit în sufletele noastre. Într-o societate dominată de filistinism, în care mergem la teatru pentru a viziona piese al căror mesaj nu îl înţelegem , în care ne facem simţită prezenţa la vernisaje pentru ca „c’est de bon ton” şi în care mass-media s-a transformat în fabrică de celebrităţi, se impune regândirea noţiunii de „cultură”, se impune o schimbare în primul rând la nivel micro şi abia după aceea la nivel macrocosmic. Departe de a fi o utopie, redescoperirea liricii eminesciene şi valorificarea ei , reprezintă primul pas spre acea schimbare de care vorbeam, în sensul că asigură o reîntoarcere spre origini, o redescoperire a sinelui.
Pe de altă parte, şcoala ar trebui să transmită elevilor unul dintre cele mai importante mesaje: că lumea se află într-o continuă mişcare şi, dacă Eminescu reprezintă Luceafărul poeziei româneşti, asta nu înseamnă că el nu poate fi egalat. Realitatea este că avem nevoie de competiţie, avem nevoie de idealuri pentru care să luptăm, avem nevoie de un impuls suficient de puternic încât să ne punem în starea de a produce schimbarea.
În esenţă, societatea românească este traversată nu numai de o criză politică, economică, culturală, dar şi de o criză de identitate naţională, pe care o putem depăşi numai prin redescoperirea valorilor autohtone, a oamenilor care au lăsat „o dâră de lumină ce nu se va stinge nu se va stinge niciodată”(Henri Coandă), printre care şi Mihai Eminescu, cel ce a demonstrat că arta izvorăşte din suflet, cel care ne-a învăţat că „E uşor a scrie versuri/Când nimic nu ai a spune”.
Tocmai de aceea, tinere scriitor cu înalte idealuri, trăieşte, simte, scrie!

Cumpar Timp!

2009-12-12T07:08:00.000-08:00

Stateam si ma gandeam zilele astea ca sunt in clasa a XII-a. Mda...cam tarziu ce-i drept, dar mai bine decat deloc. Asa si? Pai cum si? A trecut viataaaa pe langa mine! :|Daca ma uit in oglinda, parca si vad ridurile care nu mi-au aparut inca, si zic si eu ca Fuiorea: Nu mai rezist! Spre deosebire de el, eu nu-mi doresc sa fiu miliardara in euro, nici macar milionara, desi nu mi-ar prisosi ce-i drept ;)), ci doar Timp. Intrebarea este: ce-am facut eu pana acum? Ma pot preface ca ploua, pot schimba subiectul, pot tipa la maica-mea care, ca de obicei, imi umbla prin lucruri in speranta ca va descoperi marea cu sarea, dar nu pot nega faptul ca am 18 ani si n-am facut nimic!
Oare eu sunt un nimeni? Normal ca esti...uita-te si tu la televizor cati oameni destepti pe lumea asta, cati copii olimpici, alea alea. Trist este faptul ca atunci cand vreau sa fac ceva mi se spune ca sunt prea mica, dar ca nu-i nici o problema, am tot timpul din lume. Vrajeli! Cand crezi ca gata, acum e acum, afli ca e de fapt prea tarziu. Uite-asa merg eu fara niciun spor prin viata, pac! imi mai rupe cineva o aripa pe care mi-o "cos" din mers, pana ajung Nicaieri...
Totusi, nu pot sa nu ma intreb: Cum dracului as putea schimba ceva? :-? Degeaba " am in suflet stele multe", daca lumea din jurul meu respira ignoranta. Ba nu, eu voi reusi, clar! Doar sunt in clasa a 12-a, am tooooot Timpul din lume...eventual mai cumpar putin pana reusesc.

O mie de chipuri

2009-12-05T11:36:00.001-08:00

Tu esti copilul cu
o mie de chipuri,
ce isi ascunde ochii
sub lumini inchise.
Tineai in mana cerul,
dar norii te-au strivit.
Nu stiai c-acestia sunt
pulbere de visuri?
Plang viorile, tipa si vantul
ai uitat ca spiritul e viata,
iar moartea e gandirea?
E inutil s-ascunzi un
suflet mort sub masti,
la apus, cele o mie de chipuri
se topesc sub lacrimi.

Ataraxia

2009-12-05T11:12:00.000-08:00

-Bună seara, Tania. De săptămâni întregi aştept momentul acesta, în care să-ţi spun cine sunt şi în care să-mi povesteşti cine ai fost. Probabil te întrebi de ce mă aflu aici. Sau mai degrabă, vrei să ştii cum ai ajuns tu în această situaţie.
Eu o priveam confuză în oglinda fisurată ce îi înfăţişa chipul palid şi fruntea acoperită de bandaje. Nu îmi era teamă, de fapt nu simţeam nimic. Era un imens vid ce se extindea în interiorul meu, anulându-mi materialitatea până la contopirea cu neantul.
-Apropie-te! Priveşte-mă şi analizează-mă prin pupilele-ţi dilatate. Spui că nu mă cunoşti? Învaţă să vezi, caută-mă în propriile-ţi abisuri!
-Poate că nu vreau. Nu vreau să trăiesc, să mor, să te privesc, nu vreau să ştiu cine eşti. Tot ce îmi doresc este să pleci. Îţi promit că nu voi privi în urma ta, că nu mă voi gândi niciodată la tine.
Eu…eu nici măcar nu ştiu despre cine vorbesc atunci când spun “eu”. M-am aplecat uşor, lăsându-mi mâinile subţiri şi albe să atingă pereţii albaştri precum nucleul atomului din centrul Pământului. I-am cerut, căzută în genunchi, să plece. S-a îndepărtat uşor, oprindu-se după câţiva paşi pentru a mă privi. O linişte dintr-o altă dimensiune cuprinsese încăperea. Când am deschis ochii, era acolo, în oglinda care-i devenise complice în încercarea de a mă înnebuni .
-Bună seara, Tania. Te rog, ridică-te. Numele meu este Tania.
M-am trezit cu îngrozitoare migrene ce m-au făcut să realizez că durerea este singurul element ce îţi reaminteşte că mai există o picătură de viaţă în tine. O raza de lumină se strecura printre draperiile bleumarin, ajungând la somniferele care zăceau răsfirate pe noptieră, alături de un pahar cu apă. Poate că am dormit ore întregi sau chiar zile. Cu toate acestea, mă simţeam mai obosită că nicicând. Cel mai trist lucru atunci când deschizi ochii, este să te vezi îmbrăţişat cu solitudinea.
Am regăsit o scrisoare mai veche. Am desfăcut-o cu nerăbdarea unui copil, în speranţa că voi reuşi să descopăr cine sunt:

Nazarovo, 2032
„Te urăsc, te urăsc, te urăsc! De trei ori : „te urăsc!”. Nu îmi cere explicaţii, pentru că n-am să ţi le pot da. De altfel, nu mai înţeleg nici eu ce se întâmplă cu mine, cu lumea, cu Dumnezeu. Nici măcar nu ştiu de ce îţi scriu, ţie, cel pe care l-am aşteptat şi n-a apărut niciodată. Da, pentru asta te urăsc, pentru că te-ai ascuns în tăcere. De acolo, din lumea ta, probabil te amuzi pe seama chinurilor mele, a neliniştii ce îmi înlănţuie sufletul. Sau poate că nici măcar nu ştii de existenţa mea.
M-am hotărât! De mâine voi urmări timpul, îl voi privi cum se scurge prin unghere, cum îşi aruncă obosit trena cenuşie peste sufletele ce curg în râuri învolburate din care se înalţă munţi de speranţe. Îşi va da seama că este urmărit şi atunci va începe să alerge, privind tot mai des în urma lui. Iar eu voi fi acolo, simţindu-i răsuflarea grea. Timpului îi este frică de om. Da, îl voi răpi şi îl voi închide chiar în această cameră, legat la ochi pentru a nu-mi putea privi inima. Ziua îmi va povesti cum este să acoperi lumea cu uitare, iar noaptea îmi va cânta melodia eternităţii. Crezi că sunt nebună? Se poate să ai dreptate. Cu toţii suntem nebuni pentru că tânjim după viaţă, după timp, după Dumnezeu, dar nu vedem că de fapt vorbim despre un singur lucru : Nimicul.
Este ciudat. În fiecare noapte îţi scriu câte o scrisoare pe care sfârşesc prin a o aşeza într-un sertar în care fermentează temeri. Nici măcar nu înţeleg de ce mă străduiesc atât în a-mi aşterne sufletul pe o hârtie care se va pierde printre celelalte. Poate pentru că încerc cu disperare să scap de el. Sufletul doare. Când te trezeşti doar tu cu tine, îţi dai seama că nu mai poţi trăi astfel. E ca şi cum ai alătura apa şi focul. Cel din urmă ori va fi stins, ori va evapora apa.
Nici nu ai idee cât îmi este de frică.
Nu sunt eu aceasta care îşi aminteşte evenimente niciodată trăite, locuri nicicând vizitate, oameni necunoscuţi. Îmi amintesc viaţa altcuiva, dar cu greu îmi pot aminti despre adevăratul meu trecut. Totuşi simt. Simt acest Ceva care mă îndepărtează de mine însămi, care ţipă şi se zbate cu sălbăticie pentru a pune stăpânire până şi pe cel mai inocent gând. Gând, gânduri, gândire...nimic nu mai este al meu, nimic nu mai izvorăşte din mine. Sunt ca un templu devastat de veacuri, în interiorul căruia altcineva şi-a găsit adăpost. Mi-a mai rămas doar conştiinţa, dar până când?”

Tot ce ştiu este că s-a întâmplat ceva care m-a îndepărtat de lume şi de mine însămi. Am uitat multe, am uitat totul, însă într-un abis al sufletului meu, amintirile se găsesc în stare intactă, eu am rămas aceeaşi. Sunt şi nu sunt eu.
Îmi plac numerele impare. Ma pasionează chiar. Îmi place frigul, acel frig pe care îl trăieşti cu toată fiinţa, care-ţi străbate aorta, revărsându-se în venele mult prea înguste pentru misterul purtat de el. Îmi place noaptea. Îmi plac tăcerile care ţipă. Îmi place să fumez. Îmi place să fac dragoste. Îmi place Chopin şi cel mai mult, îmi place să mă gândesc la moarte. Sfârşitul acesta de toamnă cu cerurile lăcrimânde nu reprezintă altceva decât sinuciderea Universului. Am rămas bacterii pe un cadavru în descompunere.
De la o vreme, am început să-mi reamintesc tablouri ale trecutului meu. Degetele-mi lungi şi subţiri poartă povestea serilor de mai în care pianul era singurul ce ştia să redea într-un mod original sentimentele ce îmi invadau fiinţa. Privindu-mi gâtul, realizez că niciodată nu am putut purta bijuterii, deoarece le-aş fi pierdut în mai puţin de o zi, cum s-a întâmplat şi cu talismanul în formă de şarpe oferit de bunicul din partea mamei atunci când am împlinit opt ani. Uitasem, însă, cum este să-ţi treci mâinile prin păr. Nu mi-am mai descoperit capul de câteva săptămâni, poate chiar luni. Am uitat de timp şi el de mine. Nu ştiam cum va fi, ce reacţie voi avea, dar nu mai puteam fugi. Trebuie să ne înfruntăm temerile, trebuie să ne înfruntăm pe noi înşine pentru a ne putea elibera. Părul roşcat, crescut asimetric, îmi amintea de ziua în care mă întorceam nepăsătoare spre casă, când, trecând pe lângă un cuplu de bătrâni, i-am auzit spunând înfricoşaţi că mai este puţin timp. Atunci nu mi-am dat seama. Nu am înţeles. Puţin timp până la ce? Când am ajuns acasă, mi-am aprins o ţigară, apoi o alta...şi încă una, până când un zgomot puternic a destrămat paradisul în care trăiam. M-am trezit într-o încăpere semi-obscură cu dureri groaznice care îmi măcinau fiinţa. Mi s-a spus că sunt norocoasă. Tocmai suferisem un transplant de creier. Nu am reuşit să aflu decât că avusese loc o explozie. Clădirea în care locuiam fusese complet distrusă. Probabil nu voi şti niciodată cine a fost donatorul. Poate un bolnav incurabil.
Îmi este teamă să privesc în oglindă, dar găsesc că mi-au rămas urme. De altfel, mă aşteptam. Părul nu acoperă în totalitate cicatricele. Le văd, le simt peste tot. Îmi este teamă să dorm, să nu mă rănesc în timpul somnului. Am avut un coşmar în care mi se desfăcuse operaţia. Creierul acela mă privea insistent, râdea în hohote. Vrea o viaţă. Şi eu vreau una. Luptăm pentru aceasta pe acelaşi front- corpul meu. Am obosit. Trebuie să dorm. M-am săturat de somniferele al căror număr sporeşte zilnic. Nici măcar ele nu mai au forţa necesară pentru a-mi vinde mirajul evadării din realitatea aceasta obositoare. Lumea mea s-a transformat într-un Macondo cuprins de insomnie. Oare voi uita şi eu cine sunt? Nu. Mi-a rămas conştiinţa. Dar până când?
Da! Astăzi o voi lua de la capăt. Am decis că nu mai pot trăi astfel, într-o moarte continuă. Am spart oglinda în care n-am avut niciodată suficient curaj pentru a mă privi cu adevărat şi am dat la o parte draperiile ce nu lăsau lumina să pătrundă în camera aproape goală. Mă despart cu uşurinţă de tot, pentru că n-am avut niciodată ceva şi plec. Nu ştiu unde, dar plec. Am un singur scop: acela de a răpi timpul. Nu iau nimic cu mine, decât un creier străin şi o inimă confuză.
Strada apare pustie. Pe trotuare nu se observă nici urmă de trecător. Cerul ţipă îngrozit, fără ca cineva să-l audă. Avioane se pierd în orizonturi întunecate. Orologii silenţioase vestesc vremea celui de-al III-lea Război Mondial.

Elianne

2009-12-04T10:39:00.000-08:00

Noaptea părea interminabilă, ca şi cum timpul s-ar fi oprit, oferindu-i posibilitatea de a lua decizia corectă. Neliniştea o ucidea încet, o tortura, conştiinţa i se zbătea în chinuri groaznice. Era atât de frig, totuşi ardea. Picături de apă i se scurgeau pe frunte, reînviind amintiri de mult îngropate în abisurile sufletului. Elianne strânse cearşaful cu mâinile-i tremurânde şi inchise ochii. Încă puţin şi se va lumina de ziuă. O muzică dintr-o altă lume îi străbătu inima şi o afundă tacit în noapte...într-o altă noapte, lungă precum aceasta. Deschise ochii şi încearcă să se agaţe cu disperare de prezent, dar mâinile ce ieşeau din aşternuturi o cuprindeau, sfâşiindu-i hainele şi rănindu-i sânii, nelăsându-i nicio speranţă de scăpare. Şi se ura pe sine deoarece fusese slabă, nu avusese forţa să riposteze, să se opună. Se ura pentru că nu-i putuse vedea chipul, ci doar ochii. Ochii şi mâinile...
Privi descurajată ceasul de pe noptiera care îi urmărea neliniştea în tăcere. Ora 3. Pereţii se contractau sub privirea ei, se apropiau vertiginos, lăsându-i impresia că se află într-un cub ce curând se va comprima până va dispărea complet. Totul se descompunea în jur, esenţele cerându-şi drepturile şi distrugând materia ce se agăţa precum un muribund de viaţă, de adevăr. Ceea ce ne doare este încercarea spiritului de a se elibera, însă prea mici cum suntem, nu putem înţelege complexitatea fenomenului şi preferăm să îl încătuşăm în această lume cuprinsă de incendiul nimicitor al uitării. Cel mai facil mod de a te sinucide, dar şi cel mai dureros totodată. Sufletele ard odată cu materia, căci nici măcar ele nu sunt eterne pe Pământ. De aceea trebuie să le oferim libertatea de a se desprinde, de a se înălţa, de a trăi veşnic. Dar noi nu ne mai înălţăm nici măcar privirea.
Noaptea se retrase lăsând în urma ei negura ce punea stăpânire pe sufletul Eliannei. Cât îşi dorise aceasta ca lumina să o salveze din carcera coşmarurilor şi a amintirilor, dar teama de ce va urma era mai puternică decât speranţa. Cine învinge de fapt? Lumina sau întunericul care o succede zilnic? Universul infinit sau bila de foc din centrul acestuia? Poate dacă ar vrea, ar putea-o îngloba, astfel anulând-o pentru ca mai apoi, aceasta să renască în urma unui alt Big Bang. Se ridică încet din patul ce îi ţinuse loc de sicriu pentru o noapte şi privi în jurul ei fără a vedea nimic... doar nimicul. Simţi povara propriului corp pe care îl târâse timp de 17 ani într-un amalgam de tristeţi şi bucurii, zâmbete şi lacrimi, nopţi şi zile, pentru ca totul să capete o altă formă într-o singură noapte, aceea în care Elianne fusese violată. De atunci, sufletul ei se zbătea între două extreme: îi era teamă de noapte şi ruşine de zi. Pierduse în plan spiritual mai mult decât din punct de vedere fizic. Graiul îi dispăruse. Vorbea, dar nu putea spune. Măcar de n-ar mai fi vorbit deloc. Se simţea laşă în tentativa ei de a ascunde faptul că o parte din ea murise. Poţi îmbălsăma un cadavru, dar asta nu înseamnă că ceilalţi îl vor percepe altfel. Mai devreme sau mai târziu, pământul va gusta din poezia vieţii.
Se opri la fereastra ce îi înfăţişa zilnic un alt chip al lumii, al realităţii.
„Ce-ai făcut Elianne? Trebuie să scapi de el. Nu poţi spune nimănui nimic. Trebuie să scapi de el în tăcere, cât încă mai e timp. E un păcat. Nu pot, mi-e frică. Ar însemna să ucid. Dar altfel, te-ar omorî el. E autoapărare. Şi cine te-ar putea condamna în condiţiile astea? Eşti doar victima unei întămplări nefaste. Ai tot dreptul din lume! Dar este totuşi o viaţă...De multe ori ea se naşte din cele mai obscure evenimente, pentru că are un scop. Totul se întâmplă cu un scop. Elianne, cât eşti de slabă! Ceea ce creşte în tine nu este viaţă, ci moarte. Trebuie să scapi de el!”
În viaţă avem parte de momente a căror amintire rămâne adâncită undeva în subconştient. Încercăm inutil să o scoatem la iveală şi ne cufundăm în marea trecutului, dar după ce rămânem fără oxigen, trebuie să ne întoarcem la suprafaţă, iar ea rămâne doar o perlă purtată de curenţi. Dar într-o zi, aceasta ajunge la ţărm. Şi o găseşti fără eforturi, atunci când ai renunţat de mult timp să mai crezi în posibilitatea de a o atinge.
Elianne îşi aminti că citise în urmă cu mult timp un întreg studiu de caz despre mijloacele utilizate de femei în trecut pentru a scăpa de sarcinile nedorite. Dimineaţa se scurse în încercarea de a ridica obiecte cât mai grele. Nici patul, nici măcar şifonierul nu dovediră a avea greutatea necesară pentru a desprinde viaţa ce îşi înfipsese adânc rădăcinile în corpul ei. Cine depinde de cine? Viaţa de materie sau materia de viaţă? Toate de Dumnezeu.
Şi câtă durere în nebunia de a-şi lovi pântecele fără milă, cu o furie mai mare decât a îngerilor ce i-au alungat din Eden pe Adam şi Eva. Sângele, seva ce curge prin venele pământului, a fost de atâtea ori apa zeilor. Albastrul cerului se întreţine cu roşul sângelui. Creatorii cerşesc jertfe Creaţiei pentru a putea supravieţui. Sânge nevinovat trebuie vărsat pentru ca izvorul timpului să nu sece. Uneori e atât de simplu. Alteori, este mai greu decât a schimba cursul Nilului.
Orele se scurgeau precum lava unui vulcan, distrugând speranţe şi rămăşiţe de umanitate. Este bizar cum ne transformăm în cele mai dezgustătoare vietăţi atunci când ne simţim în pericol, atunci când vrem să provocăm rău, atunci când Dumnezeu nu ne pedepseşte. Elianne răsuci tremurând robinetul ce eliberă apa, ca şi cum ar fi fost întemniţată în conducte. Sau poate el doar o proteja, nu o lăsa a se rispi în hăul necunoscutului. Luă cârligele pe care mama ei obişnuia să le folosească la croşetat şi le trecu prin focul unei lumânări, cât şi cel al ochilor ei, după care le introduse în spirt.
Îşi învinse teama cu ajutorul alcoolului. Era un fel de anestezic pentru ea.Trebuia doar să o ameţească până într-atât încât să îi facă suportabilă durerea. Privi încă o dată pe fereastră, iar când simţi că este pregătită se întinse în cada plină cu apă. La început nu desluşi decât o senzaţie de incomfort, după aceea, o durere fulgerătoare îi străbătu corpul. Îşi aminti mâinile celui care o determinase să ajungă aici. Vru să se ridice, dar un soi de linişte îi anihila simţurile. Apa căpăta o culoare roşiatică, până cand deveni complet roşie.
„Elianne, ai făcut ceea ce trebuia.”
Seara, au găsit-o moartă . N-au spus nimănui adevărata cauză de dragul unor aparenţe pe care noi, oamenii, până şi în cele mai cumplite situaţii ne străduim să le păstrăm.
I-au făcut o slujbă modestă şi au înmormântat-o în cimitirul din sat. După ce şi-a mărturisit tristeţea preotului, mama ei a plecat golită de sentimente, nu înainte însă de a-i săruta mâinile. Mâinile acelea...

Vidul

2009-05-01T23:52:00.000-07:00

Nu e nimic mai dureros ca vidul,
În care pierd atâtea până mă pierd pe mine...
Dar doare şi tăcerea ce-mi ţipă până-n suflet,
Lăsându-mă pustie şi lăcrimând în noapte.
Plouă...plouă neîncetat cu timp
Şi te privesc privindu-mă pe mine,
Cât ne asemănăm ...dar ne deosebim,
Aceeaşi destinaţie, dar trenuri diferite
Căci mijlocul e viaţa şi moartea ne e scopul.
Eşti ud...vezi, în deşert nu plouă
Dar suflă...suflă vântul şi clepsidra trebuie întoarsă
Tu...eşti o picătură în marele ocean...
Şi eu...un fir de praf pe a istoriei carte.
Visez...n-am încetat nicicând,
Dar mă întreb: tu mai visezi oare?
Sau te-ai pierdut demult în amintiri?
E rece...tot mai rece voalul nopţii triste
Şi-aşteaptă, aştept şi eu...lumina...
Dar nu mă va găsi în propriul meu abis.
Mi-e dor...mi-e dor de mine, de viaţă şi de tot,
Dar am în suflet vidul...sunt vid pierdut în vid...
şi totuşi sper...

Inefabil

2009-05-01T13:22:00.000-07:00

Tic…tac…Odată obişnuiam să număr secundele…acum m-am obişnuit să număr infinitul….
Totul era rece…fotografia pe care o ţineam cu degetele-mi îngheţate trezea în mine regretul de a fi trecut pe lângă atâtea clipe, fără să le privesc măcar. Nu e nimic, mă voi schimba. Frigul se făcea din ce în ce mai simţit, iar fotoliul se mărea doar pentru a-mi simţi vulnerabilitatea în faţa serii. Priveam aceeaşi privire de câteva ore…copil ce eşti, nu te-ai schimbat deloc. Pereţii albi şi goi se dezbrăcau de var ţipând de chinuri dure şi lăcrimând în şoapte: Priveşte-te!
-Sunt doar iluzii…spuneam în timp ce ridicam albumul de pe masă pentru a-l ascunde din nou în dulapul ce zăcea ticsit de amintiri, lângă fereastra pe care pătrundeau ultimele raze ale crepusculului. Aruncam o ultimă privire pe strada care răsufla uşurată, pansându-şi cicatricele îndurerate de atâţia paşi înceţi, grăbiţi, pierduţi.
Ceasul din mahon pe care îl cumpărasem în urmă cu trei ani dintr-un boutique cu obiecte de colecţie, îmi părea obosit şi el, secundele trecând alene, dându-şi ultima suflare pentru a mişca secundarul…tic…tac.
Oglinda mă înfăţişa precum o eternă îndrăgostită: tânăr, cu trăsături fine, bine conturate şi îmi reamintea discret: să nu întârzii, ea te aşteaptă la 8! Ieşeam de câteva zile cu o balerină care mă invitase la unul dintre spectacolele ei. Mi-a spus să nu întârzii.
Se auzeau câteva bătăi la uşă pe care iniţial le-am ignorant din cauza migrenei ce îmi acapara gândurile precum o caracatiţă. Trebuia sa fie băiatul de la spălătorie cu fracul de care aveam nevoie în seara aceea, aşa că i-am deschis căutând câteva bancnote prin buzunarul stâng, unde obişnuiam să imi ţin banii.
Totul părea ciudat, încăperile îmi păreau bizare, nu mai recunoşteam nimic, nu mă mai recunoşteam. Simţeam un vid în suflet şi în minte, în timp ce apa ma clătea de toate bacteriile conştiinţei. Nu ştiu cum, dar auzeam mereu bătăile ceasului. Duşul îşi împrăştia stropii în ritmul timpului. Devenea o obsesie: să nu întârzii.
Din nou mă priveam în oglindă. Arătam bine în frac, dar era ceva ce nu mă lăsa să fiu eu. Era teama, dar teama de ce?
Am stins lumina şi am deschis usa, rămânând o clipă pe loc căci simţeam cum ceva se agăţa de mine, simţeam cum în spatele meu totul se modifică, dar dintr-un sentiment de laşitate am strâns cheile în pumnul ce mi se părea atât de lipsit de forţă, neprivind în urmă, poate pentru că preferam să cred că lucrurile rămâneau aşa cum le ştiam eu.
Ieşind din apartament mi-am dat seama că totul se schimbase, dar nu ştiam când. Când? Oare atât de orb am trecut pe lângă toate fără să remarc nici o schimbare? Imobilul tot era altul, uşa pe care tocmai o inchisesem dispăruse, lăsând în urma ei doar o inscripţie ştearsă: Ai întârziat!
Era un vis, trebuia să fie un vis. Coridorul din faţa mea rămânea acelaşi, lumina slabă nu contenea să îmi reamintească cât de frig era. Îmi priveam mâinile lipsite de viaţă, căldură, seva tinereţii. Mergeam pierdut şi observam că din loc în loc, câte o uşă numerotată era deschisă şi vedeam înăuntru o chiuvetă şi un closet de faianţă sau o boxă cu mături murdare, teuri cu cârpe împuţite şi cutii de sodă. Era un vis, trebuia să fie un vis!
Continuam să merg grăbit şi apăsat, ciupindu-mă de picior pentru a simţi durerea realităţii. Ce este realitatea? Doar un fantastic comun, iar când acest fantastic îşi arată şi celelalte feţe, ne speriem şi negăm ceea ce vedem, muritori laşi ce suntem! Îmi auzeam paşii, iar acest lucru mă liniştea, căci nu eram doar singur, eram singur cu mine.
Pereţii gri de timp, mizerie şi răcoare emanau un puternic miros de mucegai, în timp ce nenumărate uşi se deschideau atunci când mă apropiam de ele. Dormitoare vechi, demult părăsite, săli imense, goale cu geamurile murdare şi sparte prin care sufla vântul speriat şi el de frig, căutându-şi adăpost, mă emoţionau gândindu-mă la faptul că aici au înflorit cândva mii de flori ce miroseau a vise.
Apoi am început să alerg, să alerg pe holurile lungi şi scările maiestuoase de marmură ce păreau că sunt interminabile, unind astfel zeci de etaje. Alergam, alergam, alergam…aici timpul nu mai curge. Doamne, ce este clădirea asta? Unde sunt? Devenisem sclavul fricii şi abia atunci rădăcinile sufletului meu au început să absoarbă seva existenţei şi să îmi arate ceea ce am refuzat să înţeleg. Umanitatea e superficială. Crede în anumite lucruri doar pentru că trebuie să creadă, fără să se întrebe dacă într-adevăr există. Atunci am început pentru prima oară să mă gândesc la Eden şi Ereb, la veridicitatea existenţei lor, dar mi-am dat seama că enigma vieţii nu e defapt aceasta. Nu e vorba dacă există sau nu Dumnezeu, ci dacă noi existăm?
NU, nu era un vis ceea ce mi se întâmpla…Când am acceptat acest lucru, obosisem deja să mai sper. Fantasticul devenea realitatea mea. Şi am mers aşa ore în şir…Până când am găsit ieşirea. Erau două uşi imense cu geamuri opaline care îţi deschideau calea către o sală impresionantă în mijlocul căreia era aşezată o masă prăfuită acum. Trebuie să fi fost un palat…şi ce mai palat! Dar era pustiu. Mă întreb cine locuise acolo?
Am deschis uşile ce au produs un scârţăit atât de puternic de parcă toată lumea l-ar fi putut auzi. Am ieşit afară unde, bizar, nu era nimic, nimic, doar vid…frig şi întuneric. O lacrimă mi s-a prelins pe obrazul ingheţat şi m-am întors în palat, nu înainte de a citi afişul lipit pe una dintre uşi:

“Raiul este inchis temporar. Dumnezeu a coborât pe Pământ…”